în articolul precedent, povesteam despre focurile care ne întăresc, în timp ce tot felul de întâmplări ne trăiesc.

eu le știu pe ale mele, dar cele care mă motivează cu adevărat sunt experiențele prin care bunicul meu a trecut și care l-au făcut ca acum, la câteva luni distanță de o viață de 89 de ani, să aibă încă putere pentru un gând bun. pentru că vorbele bunicului mi-au amintit mereu să zâmbesc, să mă bucur și să-i mulțumesc pentru energia pozitivă pe care o transmite. da, bunicul meu are o energie aparte – și asta fără să fi avut acces la ceea ce noi numim acum ”lectură inspirațională”. el s-a inspirat din viață.

de când eram mică, pentru mine el era tataia care mă învăța să spun povești. avea întotdeauna răbdare cu mine iar când îl vedeam cât de impresionat se arăta de ceea ce-i citeam, simțeam că trebuie să mă străduiesc, să-i povestesc și mai frumos. dar abia când venea rândul lui să-mi povestească, eram pe deplin fascinată. rostea vorbele cu atâta suflet și intonație, încât prin fața ochilor îmi treceau toate cele amintite de el.

la vârsta la care îmi număram anii pe degete, nu știam eu că bunicul care îmi povestea atât de frumos, trăise tot pe atât de dureros.

din poveștile lui înțelegeam că viața e frumoasă, plină de zâmbete și glume de care te ciocnești la toate colțurile de lumi. asta, pentru că el știe să trăiască și să se bucure cu adevărat. apoi am descoperit că el n-a lăsat niciodată greutățile să-i umbrească sufletul – ba mai mult, le-a folosit ca să recunoască mai ușor locurile de unde putea fi zărită lumina.

mai târziu, am înțeles și acea viață a bunicului care mi-a fost ascunsă la anii copilăriei. acum știu că ochii aceia care sclipeau de bucurie, fuseseră puși în fața multor încercări și nedreptăți ale vremii. exemplele sunt multe – motiv pentru care mă gândesc serios să încep o serie intitulată: ”poveștile bunicului”.

de câte ori ne revedem, simt că sunt un singur lucru: nepoata bunicului. și atât. iar la ultima conversație pe care am avut-o, am descoperit un lucru pe care l-aș spune oricui mă întreabă două vorbe despre mine. am aflat de la el caracterizarea care mă face să fiu sincer, fericită. bunicul mi-a spus că sunt ”mândria lui” – și-atunci am fost împăcată că până la vârsta mea, am realizat un lucru cu adevărat important – sunt mândria bunicului meu. să vă mai spun cât de mândră sunt eu cu un așa bunic? 🙂

”să ajungeți să faceți și voi anii mei și să mă chemi la nunta ta” – sunt vorbele pe care mi le împarte de câte ori îi spun că eu știu că îl voi aniversa și la 100 de ani.

bunicul își iubește tare mult nepoții, mai ales că ascunde un secret: la aniversarea de 88 de ani, mi-a spus că el ”are două inimi”. 🙂

și știe să se bucure de soare: ”când a văzut soarele, a ieșit în curte și a făcut cruce” – mi-a spus mătușa despre soarele din copilăria mea.  (dintr-o discuție despre vremea mohorâtă care a fost acum, la începutul lunii martie)

Facebook Comments
Share on Facebook75Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0Pin on Pinterest0