”fiecare cu rostul lui” –  m-am gândit într-o zi:

rostul ochilor, e să primească sufletul-n chirie. dar să nu-i ceară prea mult în schimb, pentru că dacă nu se poate achita, îi va plăti cu lacrimi – scumpe, de altfel.

rostul buzelor, e să dea glas emoțiilor. să le rostească rotund și frumos, cum inima le știe pe de rost.

și-așa, se tot împărțeau și lucrau toate la câte altceva pân’ am ajuns la mâini – rostul lor, care-o fi?

rostul mâinilor e să-ți țină gândurile-n palme. să le adune bucată cu bucată și cât îs degetele de lungi, să prindă chiar și gândul care-apare dinspre răsăritul sufletului. și vreme de câteva momente, să nu mai simți greutatea lor și să privești adânc, în ele. să vezi fiecare gând cu cine a venit și pentru ce l-ai primit. unele, vei observa că se țin de mână. acelea sunt gânduri îndrăgostite, în inimă găzduite.

când țin în mână gânduri care se țin de mână, mă întreb cu ce rost – s-au întâmplat cele care-au fost? atunci, toate gândurile stau în loc și-ncep să cântărească mai mult. atât de mult, încât dau să-mi fugă printre degete și inconștient, apropii și mai mult palmele, ca să le păstrez pe toate. am impresia că dacă unul ar scăpa, mi-ar lua mai mult decât aș putea eu renunța.

dar mi-e bine că am descoperit cea mai bună întrebuințare a mâinilor – aceste sprijinitoare de gânduri scoase la aerisit – când sufletu-i zaharisit.

foto: Fabian Tatomirescu

Facebook Comments