astăzi am ieșit din bloc, la fel ca-n fiecare zi – suficient de aeriană cât să-mi port visele în privire și aparent cu picioarele pe pământ, cât să nu mă-mpiedic la fiecare pas. dar n-apuc să merg prea mult, și de-odată îmi dau seama că am coborât în copilărie.

da, lângă blocul meu se află intrarea în copilărie. să vă spun cum s-a întâmplat:

mai întâi am simțit aroma care se-mprietenise deja cu vântul, iar acum o răspândea spre toți amatorii de copilării – doar-doar ar răspunde vreun copil din spatele chipului de om mare. apoi treptat, imaginea din fața ochilor lăsa în urmă mașini, claxoane și indicatoare, făcând loc unei o fetițe cu roz în obrăjori, care supraveghea atent circuitul cozonacilor în bucătărie.

he he, de Paște, niciun cozonac nu-mi scăpa! prima mea grijă era ca aluatul să fie bine-crescut, de parcă mă asiguram că se va purta corespunzător cu nucile și mirodeniile pe care urma să le-ntâlnească. iar până nu ieșea teafăr și nevătămat din cuptor, nici că-l pierdeam din ochi.

acum, nu știu cum să vă spun, dar când vântul de primăvară îmi miroase a cozonac, eu ajung direct la vârsta copilăriei. cred că cei care au vrut să inventeze mașina timpului, au greșit componentele. să încerce cu un cozonac. 🙂

mie mi-e clar că toată săptămâna, voi trece în fiecare zi prin copilărie. ce să fac –  dacă patiseria e lângă blocul meu, iar comenzile de cozonaci curg mereu! 🙂

foto: Adrian Simion

Facebook Comments