poate uneori îți pare că nu mă gândesc la tine. că faptele mele te duc într-o direcție făr’ de scăpare. și te-nțeleg că n-ai să uiți toate acele momente în care ți-a fost mai mult greu, decât ușor. dar trebuie să-ți spun că într-un anume fel, am sperat să fie așa – pentru că numai după ploi, vezi ce frumos iese soarele din nori.

da, eu nu te-am menajat. te-am lăsat să crezi în speranțe și ți-am oferit chiar culori să-ncepi să desenezi tot ce visezi. și de-ai fost o vreme supărat, am văzut c-ai înțeles apoi că numai visele te-au învățat să zbori.

contrar opiniei majoritare, am trimis de câteva ori și mintea la culcare. ca doi nebuni, într-o poveste, ascultam numai de-al inimii glas cam la fiecare pas.

ți-am prezentat pe rând, emoțiile toate – parcă te văd iar, cum arătai, în timp ce mai mult te emoționai.

mai știi ziua în care ne-am îndrăgostit? când am crezut că ne-am găsit iubit? eu cu el, iar tu, cu sufletul lui. ei, aici ai avut întotdeauna ultimul cuvânt. te lăsam să vă cunoașteți ca de la suflet la suflet, iar din ce-mi spuneai când reveneai înțelegeam dacă era ceva sau doar mi se părea.

de un lucru – recunosc, sunt vinovată . prea îți dau multe de dus și păstrat și-ar trebui să te eliberez mai des. îmi mai aud vorbe, cum că ”prea le pun la suflet”.

eu nu te-am menajat și vreau să cred că împreună ne-am antrenat să pot să te păstrez la fel de neschimbat.

* discuție sufletească *

Facebook Comments
Share on Facebook31Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0Pin on Pinterest0