”Mergeți cu Dumnezeu”, ”Doamne-ajută”, ”Să vă apere Domnu’” – mergi în sat, și-ai să-i auzi pe oamenii de-acolo spunându-ți vorbele astea. pentru ei, e firesc să-ți deschidă drumul așa, și-ți lasă gândul bun fără să ceară altceva la schimb.

iar mie îmi pare că de acolo se naște armonia dintre cer și pământ. dintre noi – cei agitați că-ncep să ne strângă betoanele, și ei – cei așezați în rândul vremurilor ce-și păstrează liniștea dintre răsărit și apus. e locul unde se pune-n echilibru omul și drumul străbătut, când lucrul e făcut cu sufletul desfăcut.

când ajungi la sat simți că-ți fuge mintea înspre popular, ca un refugiu primit în dar. și-atunci te oprești puțin, îți schimbi aerul din piept, și privești: spre cei ce-au fost, și-au lăsat drept semne însemne de oameni gospodari, spre cum au respectat, tot ce din natură le-a fost dat, spre așezarea omenească, ocrotită de-o mână cerească.

în liniștea lor, îți auzi toate gândurile – chiar și pe cele care de la cât ți-au vorbit, aproape c-au răgușit. însă acum prind curaj și c-o ultimă încercare, îți pun iar viața la cale. și-n cale încep să-ți apară lucruri simple, menite să-ți arate că și cu mâinile goale se poate.

la sat, oamenii te salută cu Dumnezeu. sau, ți-L lasă în drum, ca să ai drum bun. firește, tu o să-ți vezi în continuare de drum. dar după ce te-ntorci acasă, lasă încă să înflorească salutul primit, ca adevăr descoperit. așa, vei vedea cum gândul bun, trece de la idee la faptă, aproape îndată.

între sat și oraș stă un gard așezat – dar odată ce-ai trecut de poartă, știe natură spre ce te poartă.

Facebook Comments