nu știu dacă voi afla vreodată ce-a fost în mintea ta când ai venit, dar dacă tot ești, îți voi spune ceva.

ți-am păstrat atât de multe lucruri – nici nu știi tu când s-a întâmplat asta.

m-am gândit că într-o zi vei avea nevoie de o îmbrățișare, așa că am păstrat mereu una în spatele inimii. însă asta mi-a cocoșat inima. vezi tu, era o îmbrățișare cu greutate.

apoi am crezut că va exista un moment când n-o să ai destul soare pe cerul tău. de asta m-am uitat mereu la soare cât doi. dar între timp razele au început să fie orbitoare. și-acum privirea mă doare – a ars de nerăbdare.

am rostit atât de multe gânduri despre tine încât mi-a amuțit sufletul. s-a întâmplat așa pentru că n-ai vrut să te prinzi de nicio vorbă – le-ai lăsat să cadă și numai eu știu în câte bucăți au curs.

e pus deoparte un ”bună dimineața” pus pe frunte, dar așteaptă de atât de mult timp acolo încât îmi dă bătăi de cap.

într-o zi am luat câteva drumuri și le-am curațat, ca să putem merge în liniște pe ele. dar acum e atât de mult pustiu acolo și n-a mai rămas niciun indicator spre mine. de asta m-am rătăcit pe drumuri pustii – și-n curând nu voi mai fi de găsit printre ele.

și ar mai fi, dar trebuie să pleci.

poate mai treci.

Facebook Comments