nu știu dacă voi afla vreodată ce-a fost în mintea ta când ai venit, dar dacă tot ești, îți voi spune ceva.

ți-am păstrat atât de multe lucruri – nici nu știi tu când s-a întâmplat asta.

m-am gândit că într-o zi vei avea nevoie de o îmbrățișare, așa că am păstrat mereu una în spatele inimii. însă asta mi-a cocoșat inima. vezi tu, era o îmbrățișare cu greutate.

apoi am crezut că va exista un moment când n-o să ai destul soare pe cerul tău. de asta m-am uitat mereu la soare cât doi. dar între timp razele au început să fie orbitoare. și-acum privirea mă doare – a ars de nerăbdare.

am rostit atât de multe gânduri despre tine încât mi-a amuțit sufletul. s-a întâmplat așa pentru că n-ai vrut să te prinzi de nicio vorbă – le-ai lăsat să cadă și numai eu știu în câte bucăți au curs.

e pus deoparte un ”bună dimineața” pus pe frunte, dar așteaptă de atât de mult timp acolo încât îmi dă bătăi de cap.

într-o zi am luat câteva drumuri și le-am curațat, ca să putem merge în liniște pe ele. dar acum e atât de mult pustiu acolo și n-a mai rămas niciun indicator spre mine. de asta m-am rătăcit pe drumuri pustii – și-n curând nu voi mai fi de găsit printre ele.

și ar mai fi, dar trebuie să pleci.

poate mai treci.

Facebook Comments
Share on Facebook44Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0Pin on Pinterest0