Oamenii, de când umblă dezbrăcați, au răcit la suflet.

S-au dezgolit pe rând de hainele care îi țineau.. la locul lor. Așa că la ei a rămas calea deschisă pentru alte lucruri reci, care vrând să se-ncălzească, au intrat la suflet și-au consumat cu răsunet.

Acum, zilnic li se-aude sufletul cum tușește, strănută, ba chiar face și febră, dar ei ignoră toate astea.

Voi n-ați observat?

Trebuie să fi auzit măcar o dată cum într-un suflet tușeau cuvintele – și tot ce se auzea în jur, era un țipăt schimonosit, ce poate trece ușor drept glas mârâitor. Ce trist e că acum, vocile lor se fac auzite prin înjurături și alte schelălăituri. Dar doar așa mai poate vorbi un suflet răcit, la care nu-i niciun leac venit.

De la altele se aude câte un strănutat – pentru că sufletul a făcut alergie de la toate lucrurile care l-au acaparat. De asta, lăcrimează din orice, și nici nu se poate uita înspre soare, acolo de unde vine lumina, pentru că nu-l lasă alergia. Așa că iar strănută, și urechile i se înfundă –  și Doamne, vai de sufletul în care nu mai intră lumina.

Ei, iar multe dintre celelalte, sunt cuprinse de febră – numai cât te apropii cu gândul să le măsori temperatura, și te întâmpină cu ura. Ea vine dintr-o stare febrilă, care ține sufletul agitat, apăsat, de tot ce i s-a întâmplat.

Goliciunea aceasta afișată împrejur, a golit sufletul din oameni. În loc să și-l crească frumos, l-au lăsat ușor consumat, dezbrăcat.

Un suflet răcit poate fi totuși vindecat, dar pentru asta are nevoie să treacă firesc la îmbrăcat.

De asta, când auziți un suflet care tușește, strănută sau îl vedeți că are febră, oferiți-i ceva să pună pe el. Și puteți merge la sigur cu haina dragostei – se potrivește oricărei mărimi de suflet.

Facebook Comments