într-o zi m-am uitat în oglindă – dar nu la oglinda din perete, ci la oglinda din mine. da, port în suflet o oglindă din care se uită la mine toate emoțiile pe care le-am trăit. sau care m-au trăit.

în ziua aceea mi-am dat seama că deși port nume de floare, eu semăn cu un vas de lut.

și știu că nu e vorba despre imaginația mea pentru că undeva înspre răsăritul sufletului meu am văzut cum niște mâini de om mare încercau să schimbe-n inimă, o bucată de lut.

iar drum de-ntoarcere, n-a mai fost, de vreme ce inima a-nceput să bată. nu știa ea pe-atunci, inima, că fiecare bătaie avea să-i fie trecută prin foc, că lumea are curiozitatea de-a afla câte poate suporta.

dar inima a rezistat. și mai mult decât atât – într-o seară, la apus, s-a gândit să-și ridice aripi și să zboare după soare – învățată fiind deja cu prezența focului.

așa a ajuns în lume și a-nțeles că materialul din care era făcută e fragil iar o lovitură mai puternică ar putea-o transforma într-o grămadă de cioburi. însă tocmai gândul acesta i-a adus aminte de mâna care din lut, i-a dat formă de inimă. și a simțit încă o dată focurile care uneori i-au ars și din vise, dar care i-au arătat că are suficientă putere cât să meargă mai departe. chiar dacă nu de puține ori, a fost nevoie de apă pentru a potoli focurile – atunci, ochii și-au scurs regretele, lăsând în urmă o inimă fără păreri de rău.

oricât a fost modelat, vasul din lut căruia îi semăn are și astăzi formă de inimă. focurile încă îl mai ard, lacrimile tot îl mai răcoresc.

sunt zile când mă uit în oglindă și am senzația unui incendiu. dar visele nu mă lasă să dau înapoi. și sufletul.

Facebook Comments
Share on Facebook172Tweet about this on TwitterShare on Google+0Share on LinkedIn0Pin on Pinterest0