”îmi place la voi că știți să vă bucurați de viață, dar la tine se vede oboseala în ochi” – sunt vorbele care în gara din Sighișoara m-au făcut să privesc altfel spre străinul din fața mea. Simplul fapt că a observat ce purtam eu în privire, mi-a luminat gândurile și-mi venea să-i mulțumesc pentru oprirea lui, în ochii mei. Poate a văzut semnul de recunoștință în zâmbetul ce-a apărut instant și-am încercat să pun toată mulțumirea într-un – ”să aveți o seară frumoasă”.

Întâmplarea asta a contat atât de mult pentru că așa cum spuneam cândva, cred că privirile sunt inimi ieșite la fereastră

Și-atunci, ce-a fost văzut în ochii mei, era oboseala inimii. Ce să fac, dacă m-am obișnuit să alerg după ce-mi cere inima – la final iese la iveală și oboseala.

Iar în rolul străinului din gară suntem pe rând, fiecare în parte. Uneori chiar trecem anumite persoane în rol de ”suflete pereche”, deși ele nici măcar gestul străinului nu-l fac: nu se opresc să privească – se mulțumesc doar să vadă.

Hai să ne oprim, din când când, în ochii celui din fața sufletului nostru. Nici nu bănuim ce bucurie s-ar putea să-i facem.

Iar dacă vedem o privire obosită, s-ar putea să fie acolo niște emoții care-au tot trimis inima la alergat, în ultima vreme. Așa că i-ar prinde tare bine o altă privire, în care să se sprijine și să-și tragă puțin sufletul. Atât cât să poată porni apoi, din nou. 🙂

Facebook Comments