Copilul meu e un visător. Spune că asta ne va salva.
Când uit, mă-ntreabă simplu – de ce nu zâmbesc?
El mă învaţă că înălţimea nu-i direct proporţională cu puterea de-a face lucruri.
Îmi pune câteodată în privire, acea sclipire de curiozitate şi-mi spune că ar trebui să fac ochii mari, ca să pot înţelege mai mult.
Când pierd, mi-aduce-aminte că totul nu-i decât o joacă, în care am nevoie doar de entuziasm.
Dacă am căzut şi m-am lovit, râde în hohote de mine. După un timp, când îmi amintesc, râd şi eu.
Mereu mă-ndeamnă să privesc în sus, spre cer, pentru că aşa-mi umplu ochii cu seninătate. Şi-mi trebuie mai departe.
Tot el, iartă şi iubeşte necondiţionat. M-a pus să-i promit că voi face asta şi eu – i-am spus că încerc, şi s-a supărat. Ce noroc că el iartă necondiţionat. 🙂
Copilul meu trăieşte în partea de est a sufletului – zice că de-acolo răsare iubirea. Şi-i cel mai frumos peisaj.
