foto: Vlad Mihăilescu

Îmi plac oamenii emoţionaţi. Care îşi lasă sufletul  liber să facă gimnastică cu mimica feţei lor, cu ochii pe post de translator a ce li se-ntâmplă în interior.

S-o luăm logic. Ca orice sport, şi ăsta al emoţiilor are nevoie de antrenament. Am ajuns într-un punct în care, privind la cei din jur, mi-am dat seama că sinceritatea se uită, dacă nu este practicată. Şi nu vrei să fii/rămâi unul dintre ei  – crede-mă. Pentru că în scurt timp, vei ajunge să te minţi chiar pe tine.

Revenind, emoţiile sunt acel lucru care îţi arată cât de viu eşti. Dacă trăieşti prezentul, sau te-ai rătăcit undeva între timpi. De fapt, reprezintă  cea mai bună dovadă a ceea ce suntem noi. Atunci când trăieşti o emoţie, n-ai cum să fii fals. Eşti viu.  Spui cine eşti fără să scoţi o vorbă – pentru că ţi se citeşte în ochi. Şi cred că ai cunoscut satisfacţia unei sclipiri pe care ai aşezat-o în privirea celuilalt. Fireşte, e  valabil şi în sens invers .

Voi căuta mereu să stau în preajma locurilor cu emoţii. Dacă te întrebi care sunt ele, gândeste-te  la ce ai râs pe bune ultima dată, ce te-a sensibilizat până la lacrimi în ultimele întâmplări sau din ce ţi-ai luat porţia de optimism.

Emoţiile sunt pe post de indicatoare sentimentale. Trebuie să le urmăreşti, pentru că fără ele, s-ar putea să te pierzi pe drum.  Aşa-i că ai nevoie de ele?

A-ţi exprima emoţiile liber, e sinonim cu a-ţi purta sufletul pe faţă. Iar în final, asta  e tot ce contează.

Ce-mi doresc, e să stârnesc  măcar o emoţie în oamenii pe care îi întâlnesc.

Facebook Comments