Se întâmplă în fiecare zi – parcă-i vad, parcă-i aud, pe cei care uită să trăiască şi nu le dau voie nici celorlalţi să o facă. Adică da, să trăiască. Şi aici ar trebui să îmbogăţeşti puţin definiţia din DEX a verbului „a trăi”.

A trăi şi a fi un om viu. Fără teama de a simţi lucruri despre care alţii doar vorbesc, fără obiceiul de a-l arăta pe vecinul cu degetul, în timp ce tu nu faci nimic, fără a avea intervenţii de „aflare în treabă”, doar ca să pari interesant şi fără încă foarte multe obiceuri care nu fac decât să-l împiedice pe celălalt să-şi împlinească în voie planurile şi aspiraţiile.

Desigur, orice drum e pavat şi cu gropi. Însă când sunt prea multe, parcă începi să uiţi pentru ce motive ai plecat la drum, scopul devenind acela de a nu cădea în plase întinse la tot pasul, plase lăsate şi verificate atent, constant şi enervant. Iar uneori, oboseşti. Ei, atunci să vezi bucurie. Pentru cei laşi. Sigur, le spun laşi pentru că numai aşa pot fi descrişi aceia care atacă doar într-un moment de slăbiciune – probabil pentru că abia atunci se încumentă să-şi măsoare forţele. Şi totuşi, acestea sunt persoanele care merită cea mai puţină atenţie (am vrut să scriu „oamenii”, însă.. parcă nu se leagă – nu poţi fi şi laş şi om în acelaşi timp. Nu în viziunea mea). Bun, dacă nu merită atenţie, de ce i-am adus în discuţie? Pentru că, tot ei sunt cei care nu-ţi dau voie să trăieşti. Să trăieşti în felul acela de la început înţeles.

Nu, n-ajunge să parcurgi un drum urmând doar indicatoarele. Trebuie să vezi, să înţelegi şi să construieşti ceva durabil – iar asta începând cu propria persoană. Mai e nevoie de ceva ca să se poată întâmpla toate astea. Trebuie să ne dăm voie să trăim.

Hai, nu mai pune piedici şi exersează-ţi propriul ritm. Oricum, într-o zi vom deveni imuni şi la plase, piedici şi alte scamatorii. Dar oare cât de intens vom mai trăi?

fotograf: Claudiu Gîlmeanu

Facebook Comments