cum ar fi să fiu.
cum ar fi să nu ştiu.
am mai ridicat o dată ochii spre cer şi i-am lăsat s-alerge după câte-un nor. pierdută-n cer, privirea s-a transformat într-o mare de vise, în care mai vedeai din când în când un dor naufragiat – cumva, uitat. şi-aşa, din val în aval, s-a umplut perechea de ochi până a-nceput să coboare din ea câte o picătură de vis.
parcă începeai să semeni a nor. să apari. sau nu, să dispari. nici tu nu ştiai – nu-ţi plănuiai.
am mai ridicat o dată ochii spre cer şi simţeam nevoia altceva să îţi cer. dar ce sunt eu, când tu te confunzi deja c-un nor? şi de câteva zile vântul adie într-un sens invers mie.
deja s-au amestecat norii între ei iar tu te-ai lăsat dus cu ei. într-un singur fel am avut dreptate. aveai până la urmă, o altă energie. am văzut asta când cerul s-a îmbrăcat în furtună.
mă credeam fericită, aşa cu privirea pierdută-n nori. doar că erau din aceia care anunţă ploi.
acum mi se pare firesc. dacă arunci cu apă-n aer, e de aşteptat să se sfârşească c-o ploaie.
