cum ar fi să fiu.

cum ar fi să nu ştiu.

am mai ridicat o dată ochii spre cer şi i-am lăsat s-alerge după câte-un nor. pierdută-n cer, privirea s-a transformat într-o mare de vise, în care mai vedeai din când în când un dor naufragiat –  cumva, uitat.  şi-aşa, din val în aval, s-a umplut perechea de ochi  până a-nceput să coboare din ea câte o picătură de vis.

parcă începeai să semeni a nor. să apari. sau nu, să dispari. nici tu nu ştiai – nu-ţi plănuiai.

am mai ridicat o dată ochii spre cer şi simţeam nevoia altceva să îţi cer.  dar ce sunt eu, când tu te confunzi deja c-un nor? şi de câteva zile vântul adie într-un sens invers mie.

deja s-au amestecat norii între ei iar tu te-ai lăsat dus cu ei.  într-un singur fel am avut dreptate.  aveai până la urmă, o altă energie. am văzut asta când cerul s-a îmbrăcat în furtună.

mă credeam fericită, aşa cu privirea pierdută-n nori. doar că erau din aceia care anunţă ploi.

acum mi se pare firesc. dacă arunci cu apă-n aer, e de aşteptat să se  sfârşească c-o ploaie.

Facebook Comments