de aici de unde sunt eu acum, te văd atât de bine –  ţi-au crescut oglinzi în loc de vise şi îţi ies la iveală toate lateralele din suflet. iar tu,  te vezi  pe tine – şi atât. e de-nţeles, la cât de multe oglinzi îţi ies.

când mi-am dat seama că faci asta, am alergat la ora care  transformă noaptea-n dimineaţă şi mă gândeam că dacă ajung faţă-n-faţă cu inima ta, o să mă poţi vedea şi dincolo de oglinzi. dar nu a funcţionat. aveai deja şi-acolo o oglindă.

cu toate astea, eram în stare să-mi fac emoţiile ghem şi să arunc cu ele în oglindă – să se spargă şi să te ajut să scapi de cioburi fără prea multe urme. dar m-am gândit că poate nu ai vrea să fac aşa. şi-n plus, ar trebui să fie spartă din interior spre exterior, să scapi apoi de cioburi mai uşor.

aşa că m-am întors cu tine peste tot, la mine-acasă. tu în oglindă, eu în inimă. aici nu sunt oglinzi, sunt doar umbre. pentru că am acelaşi obicei, mereu: le-ntind viselor aripi, iar când nu se mai înalţă ajung să facă umbră pe pământ.

poate eram la tine-n inimă când ai aşezat oglinda – dar nu pentru că aşa ai fi plănuit, cât mai degrabă să se fi nimerit.

din noaptea în care ţi-au crescut oglinzi, mă uit la mine şi te văd pe tine. eu, cu toate reacţiile privirilor tale.

Facebook Comments