A fost o perioadă în care îl căutam peste tot. În vorbele de care mă loveam, în privirile pe care le citeam, în faptele care mă făceau – și mai mult să îmi doresc, să îl întâlnesc.

La un moment dat l-am înțeles prin absență. Pentru că atunci i se simțeau cel mai bine efectele – golul lăsat de lipsa lui, era în cel mai evident mod, de neînlocuit. Era golul în care te pierdeai, în care sufletul nu-și mai recunoștea emoțiile, inima nu-și mai bătea rostul iar mintea, mintea nu se mai înțelegea. Și din prea mult neînțeles, toate problemele se țes.

Așa că îmi era clar – el trebuia adus. Pus înaintea fiecărui lucru. Păstrat undeva în calea inimii – ca să poată împiedica încă de pe drumul către ea, cine știe ce intenție rea.

Sigur, imediat cum am luat hotărârea aceasta, multă lume a-nceput să se uite ciudat – unii chiar s-au atacat. Mă rog, au atacat, cu vorbe pe care tot el le-a îndepărtat. Treptat, îl lăsam să fie din ce în ce mai mult alături de mine. Și simțeam cum altfel zâmbeam, cum vorbele mă povesteau, iar ceilalți mai bine mă înțelegeau. Curaj. Asta simțeam de fiecare dată în prezența lui. Mi-a dat curajul de a fi fără teamă.

Pentru asta, a fost nevoie să îl las să se apropie. Să-i fac loc în viața mea, ca să se poată întâmpla.Ei bine, da – el cere un singur lucru – un loc rezervat în primul rând al fiecărei povești pe care o trăiești. Și crede-mă ce-ți spun – nimic nu poate înlocui Gândul Bun.

Despre el e vorba. Despre singurul gând care te păstrează viu, prezent în viața ta. Toate celelalte sunt scuze și eschivări. Atunci când arunci cu rău în cineva, când îl ataci sau îi pui piedică – poate-poate, va cădea, nu faci decât să strici un lucru. Să-i dărâmi pe ceilalți, în loc să te construiești. Iar pe acea cale, nu vei ajunge niciodată să simți bucuria de a-ți clădi temelia.

Abia când reușești să asculți de el – de gândul bun, devii un om puternic. Unul care are tăria de a construi.

Gândește-te doar atât: când ești lovit și-ți simți rănile, e greu să găsești puterea de a zâmbi. De a iubi.  De-a înțelege ce să faci din această suferință. Dar cei care o fac, sunt cei care ajung să lase lumea mai bună, în urmă. Pentru că ei găsesc puterea venită prin gândul bun – și anume, una care nu se consumă, ci se adună.

Ridică-ți o clipă privirea spre tine. Și vezi că undeva în preajma ta stă el mereu. E gândul cel bun, care te așteaptă. Lasă-l să ajungă la tine.

Da, costă mult să fii un om bun. Dar se câștigă Bine. Binele.

Facebook Comments