„visezi, vezi de coboară cu picioarele pe pământ” – am auzit spunându-mi-se la un moment dat. eram în ani pe care îi terminam repede de numărat, pe vremea când vorbeam despre „atunci când voi fi mare” cu încrederea unui om mare. și le spuneam tuturor că într-o (bună) zi mă vor vedea și pe mine la televizor. simțeam eu în copilăria mea că are să fie așa.

n-au existat multe încurajări din jur, ori tangențe cu oameni care să-mi povestească despre lumea pe care o percepeam doar din exterior. însă dorința mea-și avea deja culcuș în suflet.

au trecut anii, dar n-a trecut visul. și nici vorbele ce poartă-n ton nuanțe descurajatoare – n-au dispărut.

cu inima deschisă, le povesteam că eu vreau să aduc la televizor oameni frumoși, să-i promovez pe cei care fac lucruri sincere, deschise și pe sufletul celorlalți. exact acei oameni care de-o bucată de vreme nu se mai regăsesc în peisajul tv românesc. și desigur, toate astea să se-ntâmple fără compromisuri, fără să uit de principiile care-mi îndrumă pașii prin viață.

iar de cele mai multe ori, asta-mi atrăgea ”sfaturi” de tipul: ”nu ai nicio șansă! lasă-te de asta și caută-ți ceva serios de muncă!  nu vrei să te gândești să faci altceva?” – li se părea în zadar încercarea asta a mea de a face din vis realitate – în timp ce-aș povesti despre visele celorlalți.

cu timpul am renunțat să le mai spun oamenilor care-mi sunt planurile. probabil asta mi-era și lecția pe care aveam nevoie să o învăț. și cel mai important, e că am lăsat vorbele astea să treacă pe lângă mine – și-am mers înainte.

dacă e să numesc un lucru care contează enorm pentru mine,  e să nu renunț niciodată la a face ceea ce-mi lasă ochii să sclipească iar inima să-mi bată cu entuziasm.

și-am continuat..

va urma — > continuarea într-un articol, zilele acestea, alături de o inițiativă despre care-mi va fi drag să povestesc 🙂

 

Facebook Comments