Mă opresc, şi ies pentru o clipă din cursa în care călătoresc. Inspir un aer care are câţiva ani de distanţă, spre timpul de altădată. Nu ştiu cum, dar am ajuns acolo unde razele de soare nu aleargă printre oameni, iar noi avem răbdare să ne scoatem zâmbetul la iveală.

Închid puţin ochii, şi încep să văd. Mai bine, mai mult, mai clar. În faţa mea e un copil care îşi ia bunicul în braţe. Se-aşează apoi lângă o cană cu must, şi se pregăteşte să-i arate tot ce-a învăţat să citească, mai multe să-i povestească. Dar bunicul e hazliu, şi-i pune întrebări care îl încurcă – îi predă de fapt, în joacă, lecţia cea mai importantă. E bine, copilul nu uită, încă, firul poveştii – de unde-a plecat şi ce-a depănat.

Câteva minute şi un măr, muşcat într-un balcon. Un  măr cât o copilărie, cu aromă de dor incolor.

Dar mărul se termină şi cum deschid ochii din nou, încep să văd că bunicul, copilul sunt doar o  închipuire. Iar eu stau într-un balcon, mă uit –  în mână nu-i decât un cotor.

Cu grijă,  îngrămădesc amintirea, n-o las la vedere – am învăţat,  gura lumii iertare nu-şi cere.

De pe balconul redacţiei închei pauza de măr – mă aşteaptă înc-o filmare, ca şi cum copilul n-a apărut, iar povestea n-a început.

Ce ştiu ei, ce mi se-ntâmplă mie când mărul are gust de copilarie.

Facebook Comments