Trecusem de cine știe câte alte ori pe lângă el, fără să-l  văd sau să simt că e acolo în vreun fel. Nici cel mai mic semn.  Nimic.

Până în ziua când m-a găsit în sfârșit singură. Dar cu totul singură: nici în gând nu mi se-ntâlnea o altă prezență.  Atunci, nu m-a mai lăsat să trec fără să-l iau în seamă. Mi-au plecat ochii în imagini și s-au urcat la el. Era cumva mai sus decât mine și părea să ascundă răbdare și înțelegere. Dacă făceam abstracție de îmbrățișările de persoane care-au profitat de el, părea să fie motivul meu de liniște și visare. Un soi de paradox, de altfel.

Stăteam în fața lui și simțeam să tot rămân. Să ajung sus și să văd ce povești are să-mi spună.

Dar n-am urcat. Am plecat și pe drum un gând îmi tot arăta ce lucruri frumoase ni se puteau întâmpla. Și  n-a fost deloc un gând trecător.

Motiv pentru care am revenit. De data asta, îl căutam eu pe el. Așa cum te simți responsabil  să respecți promisiunile pe care ți le faci tu, ție, așa simțeam eu că trebuie să mă întorc. L-am găsit neschimbat. Luminat mai tare pe o parte, într-adevăr,  dar atenția mea era deja asupra porțiunii umbrite. Acolo păreau să se ascunda atât de multe vorbe nerostite și mai multe mâini de vise răzvrătite.  Și m-a primit. În umbra lui. Asemeni oricărei  intrări în suflet, a trebuit să insist puțin până am descoperit ușa potrivită, dar am reușit.

Eram doar noi doi. Mi-a spus că pot să-mi dau jos de pe umeri amintiri, doruri și uitări iar el mi-a arătat în schimb un film cu viața în rol principal. Întâmplări purtate de oameni care treceau, veneau și rareori se opreau. Din ce in ce mai zgomotoși, tot mai puțin serioși. Drumuri, intersecții, mulțimi, singurătăți și dorințe din alte dăți.

M-a lăsat să mă bucur de el și am scuturat destul de mult praf din lucrurile scoase de pe raft. Și el s-a mirat de ce am atâtea rafturi, dar i-am explicat că într-o noapte a fost nevoie să îmi pun rafturi la suflet, ca să pot separa zâmbetele de lacrimi și amintirile de prezent.

Părea că mă înțelege, că e acolo numai pentru mine. Cu toate astea, m-am gândit  că nu pot rămâne la infinit, deși mi-aș fi dorit. Mai sunt și alții de venit și de devenit tot o parte din el, așa cum mă simțeam eu.  Dar cum tu nu-mi aparții mie, și el trebuia să se-mpartă într-un mod aparent infidel.  Pe mese, ore și povești, pe care-n balcon le regăsești. Și e firesc. Oamenii vin și plătesc direct din meniu pentru asta. Doar că unii vor sta în balcon, iar alții vor fi în balcon.

Spune-mi, nu ți se pare că oamenii și locurile împart aceeași soartă?
De data asta balconul e cel de pe strada Covaci, dar de câte ori.. balconul n-ai fost tu.

Facebook Comments