Astăzi am urcat în mansardă.

Îmi bate și acum inima (imina) când îmi amintesc ce sentiment m-a cuprins încă de pe scări. Mai aveam trei trepte de urcat când m-am împărțit în două. Ah, și cât mi-am dorit să rămân întreagă, în tot acest timp. Dar nu mai aveam cum, deja se întâmplase: o jumătate cobora, iar cealaltă urca. Am urcat și eu. După jumătatea inconștientă.

Apoi am văzut că fix înainte de ultima treaptă, jumătatea cealaltă, aparent independentă și da… conștientă.. stătea cu mâinile încrucișate și mă privea cu greutate.

–          N-ai decât, poți să-mi reproșezi oricât, voi trece și de ultima treaptă. Trebuie să urc să văd ce-a mai rămas; i-am spus și m-am dus.

Nici nu mai știu ce mi-a zis  pentru că deodată cineva m-a strigat.

Și m-a speriat. Sau m-am înspăimântat. De cât era totul de înstrăinat.

mansarda era în restaurare. iar eu pe jumătate-n disperare.

Mi-au spus că lumea se împiedica de gesturile care s-au pierdut de noi, și au ales să urce acolo, în mansardă. Și-n afară de asta, se pare că în fiecare seară ar mai fi venit câte un vis, catalogat ”de neatins”. Acum înțeleg de ce visam  tot mai puțin.

Mai mult decât atât, din timp în timp, oamenii se ridicau și se îmbrățișau. Întrebați fiind, ei răspundeau că un dor venea și îi ruga atât de blând să stea puțin îmbrățișați, încât cu toții acceptau și simplu se îmbrățișau. Dar după ce dorul se potolea, nimeni nu mai înțelegea cum e posibil să existe sentimente uitate și-ntr-un fel abandonate, care vin să ceară afecțiune unor străini.. anonimi.

Și cum era de așteptat, situația s-a agravat. Mansarda toată s-a aglomerat cu vise și îmbrățișări. Oamenii nu mai stăteau, se ridicau pur și simplu – și plecau. Nu mai suportau. Există alte preocupări mai importante, decât niște simțiri ignorate.

De asta au hotărât să renoveze. Au luat fiecare colț și l-au spălat de amintiri, până când visele și îmbrățișările nu s-au mai recunoscut și într-un mod ciudat, într-o seară-au dispărut.

Acum nu te mai împiedici de minic, mansarda e curată, proaspăt restaurată.

Dar mă gândesc, unde or fi fugit acești copii de sentimente, îmbrățisări și vise-aprinse de-o jumătate.. inconștientă.

De-atunci mă uit cu atenție la fiecare colț de stradă; și pe fiecare trecere de pietoni, privesc cu grijă înapoi. Și-așa mă lasă mereu în urmă jumătatea independentă și conștientă, care nu-nțelege cum pot fi dependentă de-un sentiment și-o stare. Trecătoare.

Oameni buni, vă rog – când mai vedeți copii de sentimente, mergând dezoriențați pe stradă, spuneți-le că până or avea părinți, să fie singuri cât pot de cuminți.

Facebook Comments