Cumva, am crescut cu ideea că ”nu există nu poți, există numai nu vrei”. A nu se confunda însă cu: ”vrei – nu vrei, trebuie să te apuci de treabă”. Nu, nu. Trebuia mai întâi să vreau și-abia apoi să descopăr cum pot.

N-am pus pe primul plan întrebarea ”cum fac?” – și m-am gândit mereu la ”cine sunt și ce am de făcut”. Să nu mă pierd pe mine din mine, să-nțeleg pentru ce sunt când sunt. Așa am stat și-am urmărit de undeva de-acolo din colțul stânga-sus al sufletului care e viața care mi se-ntâmplă.

Am avut nevoie de curaj și entuziasm, ca să pot merge înainte fără opriri nedorite – pentru că de multe ori, amintirile și-au trimis nelămuririle să stea-n intersecții. Acele momente când faptele vin să-ți pună întrebări, să vadă cum stai la capitolul așteptări. Un prag care te poate induce ușor în eroare, tocmai când crezi că nimic nu te doare. Pentru că asta creează așteptările: aparențe și apartenențe, transformate-n dependențe ce te fac să simți turbulențe. De asta, trebuie să te ții departe de ele.

Iar apoi, a mai fost vorba de multă încredere – că dacă fac lucrurile dintr-un firesc și sinceritate, mă voi bucura să-nțeleg și cum se poate.

Aveam 16 ani când am început să-mi asfaltez drumurile cu gândurile astea. Iar acolo unde mă-mpiedicam și vedeam că sunt gropi, apelam la o porție copioasă de optimism – pe care deja începusem să-l gătesc la foc mic.

Nu mă așteptam deloc să fie ușor iar asta-mi mărea rezistența la încercările din exterior. Ca-n toate călătoriile, apare tentația să te oprești – fie să te odihnești ori poate să te răzgândești: când vezi un peisaj care de la depărtare-ți pare într-o cu totul altă culoare. Însă am ținut mereu să privesc prin ochii visului meu. Acesta mi-a fost unicul reper.

Cu fapte adevărate, poți vedea că Se Poate. Asta m-a întors cu mintea și inima către lucrurile cu-adevărat importante, pentru mine.

***

inspirat de campania Se poate, continuând articolul precedent

foto: Mircea Netea

Facebook Comments